Liceul văzut prin ochii unei liceene

         Liceul. Singurul lucru de care îi va fi dor unui adolescent. Și nu vorbesc aici neapărat de ore în sine, ci de ceea ce se întâmplă în timpul lor. Ceea ce facem cu colegii cât timp profesorul explică. Și atunci când ne întreabă ce am înțeles, suntem cu capul în nori. Să nu uităm și de pauzele în care năzbâtiile sunt la ordinea zilei.

          Dar cum a fost pentru prima oară când am intrat pe holurile liceului? Ști, momentul ăla când simți că ești privită? Să fii boboacă, din punctul meu de vedere, poate fi atât un chin cât și o distracție. Întotdeauna vei auzi remarci precum : ”Uite cum s-a îmbrăcat azi!” sau ”Ai văzut-o cum arată?”. Tot ce știu e că nu trebuie să le iei în seamă cum făceam eu pe vremea aia pentru că tot tu te vei simți prost. Un lucru știu sigur că am învățat de pe atunci. Să nu țin cont de nimic și să nu îmi pese de părerea celorlalți, pentru că nu ceilalți sunt cei care te definesc ca persoană, ci tu însuți. Ști vorba aia? Un om dăruie ce are în suflet. Dacă tot ce ai în suflet sunt doar răutăți, nu știu cum te-aș putea numi o persoană bună. Răutățile celor din jur nu ar trebui să te afecteze, până la urmă. Cum mi-a spus mama odată, nu gura lumii e cea care te hrănește. Așa că nu îți face griji dacă cineva te-a jignit în vreun fel. Taci și lasă-i să vorbească, asta îi deranjează cel mai tare.

          Cum spuneam, să fii boboacă nu e ușor. Parcă îmi aduc aminte de clasa a noua, atunci când cei mai mari veneau în clasă să vadă noile boboace. Nu era și cazul meu aici, eu eram cea care privește din umbră. Puteai vedea băieții mai mari făcând cunoștință cu boboacele, după care plecau și tot așa. Deja devenea o obișnuință să tot vezi alte persoane la noi în clasă. Au venit concursurile. Neuitatele ”Miss Boboc” și ”Miss Crăciunița”. Pentru o boboacă, aceste concursuri dau o mină de popularitate, în sensul că ajungi cunoscută în liceu. Dar dacă ar fi să mă rezum la experiența mea din concurs, nu mi-a stat câtuși de puțin gândul la popularitate. Cum le-am spus și organizatoarelor, eu am intrat în concurs doar pentru a mă distra, nici măcar nu mi-am propus să câștig. Știu doar că atunci când s-a anunțat că am luat primul loc, am fost foarte bucuroasă. Toată lumea m-a felicitat. Dar bineînțeles că a existat și invidie. Nu spun din partea cui, dar știu că a fost în floare pe vremea aia.

          La început, când am intrat pentru prima dată pe holul liceului, mergeam cu capul în pământ. Nu pentru că nu voiam să văd pe nimeni, dar pentru că părerea celorlalți conta mult pe vremea aia. Și puțini erau cei care mă cunoșteau și știau cum sunt cu adevărat. Însă ceilalți mă caracterizau după prima privire și își făceau o impresie greșită, impresie pe care nu le-o putea schimba nimeni în afară de mine. Dar cu timpul ajungi să te obișnuiești și nu îți mai pasă atât de mult de persoanele din jur.

          Cu cât crești, cu atât îți dai seama de mai multe lucruri, care probabil la început ți se păreau o nimica toată. Cât eram în a noua, tuturor ne era frică să chiulim de la ore de teamă să nu ne certe dirigul sau să afle părinții. Dar acum, cu cât creștem, toate ni se par banalități și ne dăm seama că de fapt niciodată nu am fost certați, doar atenționați. Ne dăm seama că liceul nu e cel mai rău lucru la care ne gândeam, ci acesta poate deveni rău doar pe seama persoanelor care îl fac așa.

          Și, să nu uităm de așa-zisa hărțuire, fie ea verbală, fie fizică. Vedem un copil amărât, un copil timid sau chiar un copil mai retras. Ne luăm de el. De ce? Niciodată nu am înțeles gândirea persoanelor care se leagă de aceste trei tipuri de copii. Înțeleg, vrei să îl integrezi în grupul tău, să îl faci să simtă că e și el acolo, dar nu hărțuindu-l. Nu adresându-i tot felul de jigniri. Ăsta nu e un mod de a-ți face prieteni, fie că îl jignești în glumă sau în serios. Un copil niciodată nu va vrea să aibă alături un prieten ca tine dacă tu faci asemenea chestii. Dacă vrei ca acel copil să vorbească cu tine, tot ce poți face e să îl înțelegi. Poate are o problemă în familie, poate a suferit în urma unei situații despre care tu nu ai habar. Poate e hărțuit, de asemenea, acasă, dar nu vrea să spună nimic, nimănui, de frică. Și tu, ca un prost sau o proastă, îl hărțuiești. Sau o hărțuiești. Și pentru ce? Cu ce scop? Ca să faci distracție în clasă pe seama lui? Ca să te dai tu mare și tare? Degeaba spunem că noi nu facem așa ceva, pentru că vedem asta în fiecare zi. Și nu e ceva cu care lumea ar trebui să se mândrească. E ceva ce lumea ar trebui să remedieze.

          Șiiii, să nu uităm de cel mai important lucru. Prieteniile făcute în liceu. Acele prietenii în care trebuie să ai încredere sau nu. De exemplu, ai n colegi. Dar nu înseamnă că toți acei n colegi îți sunt și prieteni. Pentru că pe față vorbesc frumos cu tine, dar pe la spate nu ști cum te pot bârfi. Și chiar când îți este mai greu, nici nu îi interesează câtuși de puțin de tine sau de situația în care te aflii. De asta spun, ai grijă în cine te încrezi și alege să fii bun, să nu vorbești de nimeni la rândul tău. Ce dacă ei vorbesc despre tine? Nu te coborî la nivelul lor și arată-le că ești mai bun, nespunând nimic despre ei, chiar dacă poate și tu ai aflat ceva. Acele persoane clar nu se numesc prieteni, nici nu știu dacă-i poți caracteriza drept cunoștințe. Ei te vorbesc pe la spate, uneori chiar și pe față, dar tu tot continui să îi ajuți. Pentru că nu te cobori la nivelul lor, nu ai ajuns chiar așa rău. Și aici putem vedea cine are cei 7 ani de acasă și cine știe să îi și folosească, nu doar să se laude că îi are, deși vorbele lor arată contrariul.

          Nu vreau să mă mai lungesc pentru că e un subiect pe care probabil mulți dintre voi îl abordați în felul vostru, dar am vrut doar să arăt cum am văzut eu lucrurile care s-au întâmplat cât timp am fost în liceu, dar nu se știe niciodată ce mai pot vedea cât timp voi mai fi. Știu doar că de când am intrat la liceu și până acum, când mai puțin și termin, a reușit să îmi schimbe personalitatea și să mă facă să nu mai am încredere în toate persoanele, chiar să nu mai țin cont de părerea nimănui, pentru că nu toți contează. Și vă sfătuiesc să faceți la fel. Fiți voi înșivă.